Mărturii participanți
Aici veți putea citi mărturii la prima mână ale persoanelor care au parcurs Camino. De la persoane cu dizabilități fizice și mentale până la personalul de sprijin, de la dificultățile întâmpinate până la realizările acestora, veți obține o imagine autentică asupra experienței de a parcurge Camino de Santiago.
Andrei
În urmă cu doi ani, am participat la un proiect în Bulgaria, desfășurat pe o perioadă de zece zile. Activitatea principală consta în mersul pe jos zilnic, timp de trei-patru ore, urmat de instalarea taberei. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, deoarece nu eram tocmai genul de persoană care apreciază activitățile în aer liber. Din cauza deficienței mele de vedere, simt anxietate când mă aflu într-un spațiu deschis și necunoscut, însă acolo, în mod surprinzător, m-am simțit în siguranță. Am avut alături o persoană de sprijin și membri ai asociației, iar până la urmă ne-am distrat foarte mult. Nu montasem și nici nu dormisem vreodată într-un cort, astfel că întreaga experiență a fost absolut uimitoare pentru mine. Am avut entuziasmul unui copil și, de atunci, aștept cu nerăbdare activități similar.
Alexandra Neves
Camino-ul nostru spre Santiago a fost o călătorie a rezilienței și determinării. Un grup de rezidenți vârstnici și îngrijitori de la Centrul Social Parohial din Pousos a pornit în acest pelerinaj legendar ca parte a proiectului „Academia dos Sonhos”, care își propune să îndeplinească visele și dorințele rezidenților noștri.
Pe parcursul a patru zile atent planificate, am parcurs zilnic între 5 și 6 kilometric, alternând mersul pe jos cu deplasarea în scaune cu rotile, având sprijinul îngrijitorilor noștri. Itinerarul nostru a inclus etape de la Vila Praia de Âncora la Caminha, de la Valença la Tui, din Padrón în regiunea Rías Baixas și, în cele din urmă, de la Monte do Gozo la Catedrala din Santiago. Pe drum, am vizitat biserici, am împărtășit momente de rugăciune și reflecție și ne-am bucurat de cultura și gastronomia specifică traseului Camino. Cazându-ne în adăposturi pentru pelerini și adunând ștampile pe credențialele noastre, am obținut cu mandrie Compostela, certificatul oficial al pelerinilor.
Călătoria ne-a oferit momente de sprijin reciproc și bucurie, precum și provocări care ne-au întărit legăturile. Alți pelerini și turiști ne-au recunoscut adesea, încurajându-ne și felicitându-ne, datorită acoperirii mediatice naționale a poveștii noastre.
Sosirea la magnifica Catedrală din Santiago a fost un moment extrem de emoționant pentru noi toți. Lacrimi de bucurie au curs în timp ce ne-am îmbrățișat și ne-am sărbătorit realizarea. Participarea la liturghia pelerinilor, ceremonia botafumeiro și vizita la mormântul Sfântului Iacob au reprezentat experiențe profund emoționante, pe care le vom prețui întotdeauna.
Lope
Încă din copilărie, Lope a avut o mare pasiune pentru munți, atât cei înalți, cât și cei mai puțin înalți. Faptul că locuiește în Granada, unde se află vârful Mulhacén (3.478 m), cel mai înalt din Peninsula Iberică, a fost norocos pentru el, deoarece a fost mereu înconjurat de peisaje care îl motivează să iasă în natură și să exploreze trasee noi. A fost cercetaș și, de-a lungul timpului, a întreprins trasee de lungă distanță în locuri precum Sierra Nevada, Picos de Europa și chiar în afara Spaniei, în țări precum Georgia sau Portugalia.
După un traumatism cranioencefalic care i-a provocat epilepsie, Lope a fost nevoit să-și întrerupă traseele și să urmeze o lungă reabilitare. Cu toate acestea, prin efort, disciplină și sprijinul celor din jur, a reușit să își stabilizeze boala și să revină la drumeție, una dintre cele mai mari pasiuni ale sale.
Lope afirmă: „Epilepsia m-a învățat să-mi ascult corpul, să-mi respect limitele și să mă cunosc mai bine. Datorită lecțiilor pe care mi le-a oferit viața, am învățat să apreciez ceea ce pot face și să mă bucur de fiecare pas. Munții au fost mereu un refugiu pentru mine și, acum mai mult ca niciodată, simt că drumeția mă ajută să mă conectez cu mine însumi”.
El adaugă: „Cred că există multă ignoranță despre epilepsie. Uneori, oamenii presupun că nu poți face anumite lucruri din cauza ei, dar esențial este să te adaptezi și să descoperi limitele pe care le poți gestiona. Epilepsia nu mă definește”.
Prin perseverență și dragoste pentru natură, Lope continuă să demonstreze că, având atitudine și respect pentru propriile limite, totul este posibil.
António Nina
Camino de Santiago a fost o călătorie de patru zile și 90 de kilometri de neuitat, marcată de depășirea limitelor personale și descoperire de sine. Am decis să accept această provocare singur, ca un test al propriilor mele capacități. Fiind amputat peste genunchi, știam că fiecare pas va reprezenta un efort considerabil, dar și o oportunitate de a-mi explora limitele fizice și emoționale.
Pe parcurs, am găsit o atmosferă primitoare, cu alți pelerini mereu gata să împărtășească cuvinte de încurajare și povești inspiraționale. Totuși, am fost surprins de lipsa unui sprijin practic pentru persoanele cu dizabilități. Nu am găsit scaune rulante, resurse canadiene sau alte facilități specifice în adăposturile și serviciile de pe traseu. Incluziunea părea limitată la sprijin moral, fără referințe vizibile sau ajutor concret pentru persoanele cu dizabilități.
Drumeția a adus dificultăți, cum ar fi teren accidentat și distanțe lungi fără locuri adecvate pentru odihnă, dar mi-a oferit și momente de recunoștință și conștientizare de sine. Fiecare realizare, oricât de mică, a fost sărbătorită ca o victorie personală. Această experiență mi-a întărit convingerea în reziliența umană și nevoia de a face Camino de Santiago mai incluziv, astfel încât toată lumea să se poată bucura pe deplin de această călătorie transformatoare. A vrea înseamnă a putea.
Vlad
A fi o persoană de sprijin pentru persoanele cu deficiențe de vedere a fost o activitate plină de satisfacții pentru mine. Am învățat cum să le ghidez, cum să mă comport în preajma lor, ce este adecvat să fac și ce nu, și am realizat că comunicarea este cel mai important aspect. Acum doi ani am călătorit în Bulgaria pentru a însoți un grup de tineri cu deficiențe de vedere care participau la un proiect ce implica multe activități în aer liber și drumeții. La început eram destul de stresat – Ce-ar fi dacă va fi un dezastru? Ce-ar fi dacă s-ar întâmpla ceva rău? Nu a fost un dezastru, a fost minunat. Am mers pe jos în fiecare zi ore întregi, învățând despre istoria și geografia Bulgariei de la localnici și organizatori, jucând jocuri, dormind în corturi, stând la foc, participând la întâlniri și ateliere și bucurându-ne împreună de mesele de prânz și cină. Având un scop comun, am simțit cu toții apartenența la ceva, la un grup, la o comunitate.
Alvaro G
Motivația mea de a face primul meu Camino de Santiago datează din 2016, după ce am trecut printr-un proces de reabilitare ca urmare a unei răni grave la genunchi suferite în 2014.
La începutul anului 2016 mă simțeam mult mai bine, mușchii mei începeau să revină la forma lor anterioară, iar articulația începea să răspundă fără blocaje la activități de rutină precum mersul pe jos, ciclismul și chiar alergarea pentru perioade scurte fără să simt dureri mari.
Din acest motiv, am decis să-mi asum marele provocare pentru septembrie aceluiași an: să parcurg mai mult de 100 km. Cea mai bună decizie pe care am luat-o a fost să parcurg Camino de Santiago Portughez, un traseu total de 116 km care leagă orașul de frontieră Tui de Santiago de Compostela.
Pentru această experiență, am decis să fiu însoțit de familie, prieteni și vecini, toți din regiunea în care m-am născut. În total, șase persoane am urcat în mașină cu rucsacurile și bețele de drumeție în căutarea primei etape.
Deși am mers pe traseu într-un ritm mai lent decât ceilalți însoțitori, am reușit să termin fiecare etapă de la început până la sfârșit.
Îmi voi aminti mereu sosirea în Plaza del Obradoiro din Santiago, unde se termină toate drumurile. Am atins obiectivul pe care mi-l propusesem.
Odată cu acest obiectiv atins, am putut vedea că, după doi ani de reabilitare de la operație, condiția mea fizică revenise la ce fusese.
Astăzi nu am suferit recidive ale acelei răni și, dacă memoria nu mă înșală, cred că nu am suferit recidive nici ale altor accidentări. Mai mult, ulterior am parcurs Camino de Santiago de două ori în plus, făcând etape de peste 50 km.
Manel Flores
Mă numesc Manel Flores. Am fost profesionist militar până în 2015, când am fost diagnosticat cu ataxie, o boală neurodegenerativă care afectează echilibrul, vederea și vorbirea. În 2023, deja pensionar și trăind cu această afecțiune, am decis să parcurg Camino de Santiago pe parcursul a doi ani.
-
Prima parcurgere realizată în 2023: Drumul Mozarabic de la Hinojosa del Duque (orașul meu natal), Via de la Plata și Drumul Sanabrés.
- A doua parcurgere realizată în 2024: Drumul Mozarabic de la Almería până la Hinojosa, completând astfel cea mai lungă rută.
Motivația mea de a începe Camino a apărut în urma unei lovituri de viață, dar încă de la prima etapă mi-am dat seama că există tot felul de oameni: persoane cu suflet bun care te tratează pentru ceea ce ești, nu din milă sau pentru a câștiga ceva dintr-un act de bunătate, cum ar face alții. Am descoperit, de asemenea, că pelerinii și gazdele sunt făcuți din ceva special. Am întâlnit oameni care vor rămâne pentru totdeauna în inima mea, precum Ángela și Paco, gazde din Fontanillas de Castro, și José Antonio López Salvador, un atlet și pelerin cu dizabilități.
Janina Rębisz
Fără îndoială, cea mai bună parte a mobilităților sunt oamenii. Fiind atât de departe de viața mea cotidiană, au apărut foarte frecvent conversații pe diverse subiecte, de obicei nespuse. Culturile țărilor despre care practic nu aveam cunoștințe înainte mi-au devenit mai apropiate prin descoperirea accidentală în timpul activităților.
Sunt foarte fericit că am putut participa. Am întâlnit oameni fascinanți din diferite țări, cu care încă păstrez legătura.
Proiectele mi-au permis să mă deschid. Am reușit să depășesc barierele lingvistice prin conversații simple, pentru că fiecare dintre noi dorea să se cunoască.
Consider că oricine este dispus să exploreze și să descopere culturi noi din interior ar trebui să încerce să participe la mobilități cel puțin o dată. Ne permit să ne deschidem și să depășim barierele noastre, iar în același timp ne ajută să ne dezvoltăm mai departe competențele lingvistice.
Ariana
Am participat anterior în mai multe activități și evenimente dedicate sportului și mersului pe jos. Trebuie să spun că îmi place foarte mult deoarece poate oferi multe oportunități interesante. Totuși, ca persoană cu deficiențe de vedere, îmi place să am o persoană de sprijin care să-mi descrie totul — cum arată peisajul, dacă sunt flori sau insecte în jurul meu — altfel totul devine prea plictisitor. O dată am participat la un proiect care implica plimbări zilnice de 2-3 ore, dar pentru mine a fost prea ușor. Practic escaladă la nivel competițional; prin urmare, am nevoie de ceva mai provocator în care să simt că depun efort. Am auzit despre Camino de Santiago și sincer mă gândesc să încerc într-o zi, dar trebuie să găsesc și o persoană de sprijin care să aibă aceleași pasiuni ca și mine, altfel nu cred că va funcționa.
Pia Sivec
Pentru a include cu succes persoanele cu nevoi diverse în activități în aer liber, este esențial să adaptăm aceste experiențe la cerințele specifice ale fiecăruia. De exemplu, atunci când am organizat tabere în natură pentru persoane cu dificultăți de mobilitate, am observat necesitatea unui sprijin suplimentar pentru a asigura siguranța. Adesea, provocări precum problemele de echilibru nu ar trebui să împiedice pe cineva să se bucure de natură însoțit. Adaptări simple, precum balustradele, pot oferi un profund sentiment de siguranță, stabilitate și control, sporind încrederea în deplasarea în spațiile exterioare.
În Slovenia, organizații precum In Planinc joacă un rol crucial în promovarea aventurilor accesibile în aer liber. Ele oferă echipament specializat pentru a asigura că participanții cu limitări de mobilitate se simt în siguranță și susținuți. Pentru a îmbunătăți și mai mult incluziunea, este vital să se ofere formare țintită celor implicați în educația în aer liber — profesori, îngrijitori și facilitatori — pentru a le dezvolta abilitățile de sprijinire a persoanelor cu nevoi diverse.
Deși Slovenia a introdus trasee accesibile proiectate pentru persoanele cu nevoi speciale, sunt necesare eforturi mai ample pentru a stabili o abordare cuprinzătoare și incluzivă în întreaga țară. Un mediu incluziv depășește infrastructura; implică promovarea unei culturi primitoare care încurajează activ participarea tuturor persoanelor.
Haidi Marie Dokl
Mă numesc Haidi. În prezent, mă aflu în secția închisă a Reședinței Nina Pokorn Grmovje din Žalec, Slovenia. Am ajuns aici fără consimțământ, în urma unei decizii judecătorești. Sunt aici de zece luni. Suntem 14 persoane în secția închisă, fiecare cu diferite probleme mentale. Cei care ajung aici au voie să iasă în natură la plimbare doar de două ori pe zi. Chiar și atunci, doar cinci minute, și doar dacă vremea este frumoasă. În jur avem drumuri spre păduri și pajiști, dar niciodată nu mergem acolo, întotdeauna facem același traseu simplu. Practic nu facem exerciții fizice, dar aceasta este singura mișcare liberă permisă. Eu personal nu am avut voie să merg la plimbare în ultimele șase luni. În acest fel, simt că controlul asupra mișcării mele a devenit și mai strict. Sunt obligată să trăiesc între patru pereți și adesea mă înfurii și încep să arunc cu scaune. Furie se acumulează în mine. Plimbările mele sunt decise după mofturile psihiatrei pe care o văd în fiecare vineri. Dacă decide că m-am comportat bine, pot merge la plimbare, altfel nu. Mi-aș dori să pot trăi într-o unitate deschisă a oricărei instituții, unde aș avea acces la natură, păduri și pajiști. Când trăiești într-o unitate deschisă, poți merge și la pub să mănânci pizza. Te simți o persoană liberă. Natura îmi oferă sentimentul de libertate.
Jerzy Stys
Este greu de crezut, dar prima dată când am călătorit în străinătate aveam deja aproape 40 de ani. Lucram într-un atelier de activități vocaționale și locuiam în zone rurale. Atelierul a început să coopereze cu Viva Femina în proiecte UE și câteva persoane cu dizabilități au fost invitate să călătorească în străinătate pentru a participa la activități de învățare și predare. Am participat la mobilități în Bulgaria și Italia și a fost cea mai bună experiență din viața mea. Ca artist, pictez și am apreciat foarte mult să văd alte culturi și artă. Nu aș fi putut călători singur, ar fi fost prea înfricoșător pentru mine și nu vorbesc limbi străine. Mobilitățile au fost foarte bine organizate, s-a asigurat traducerea și am putut călători cu un asistent. Călătoriile mi-au dat energie nouă, motivație și am fost mândru de mine însumi.
Ewa Grad
Am început să lucrez pentru Fundația Viva Femina acum mai bine de zece ani. Ca persoană cu dizabilități, am fost întotdeauna foarte activă profesional. Participarea la mobilități de formare și învățare mi-a deschis posibilități educaționale complet noi.
Am fost în mod special interesată de participarea în proiecte legate de formarea antreprenoriatului feminin și de împuternicirea femeilor cu dizabilități în viața socială și profesională.
Experiența mea de schimb în Portugalia, Malta, Spania și Italia a fost mai mult decât simpla cunoaștere a unei țări noi. A fost, mai presus de toate, descoperirea unor noi perspective, legarea unor prietenii minunate și trăirea unor aventuri de neuitat. Sunt recunoscătoare pentru această oportunitate și recomand tuturor să participe în proiectele Erasmus+.
Mónica
Mă numesc Mónica. În 2011, un accident de muncă m-a lăsat paralizată. După opt luni lungi în spital, m-am întors acasă să înfrunt o viață pe care nu o recunoșteam.
În 2017, am urmărit o prezentare a DisCamino și am fost impresionată de ceea ce făceau. Oameni cu dizabilități făcând Camino de Santiago? Am plâns uitându-mă la ei. I-am admirat, dar niciodată nu m-am gândit că aș putea fi una dintre ei.
În 2019, am încercat în sfârșit bicicletele lor. Acel moment mi-a redat un sentiment de libertate pe care credeam că l-am pierdut pentru totdeauna. Mi-a aprins o scânteie în interior.
În 2020, am parcurs Camino complet de la Roncesvalles până la Santiago pe o handbike de munte. A fost cel mai greu și cel mai uimitor lucru pe care l-am făcut vreodată. Am râs, am plâns, m-am luptat și m-am simțit din nou cu adevărat vie.
De atunci, am făcut încă opt Caminos, am străbătut părți din Spania și am urcat chiar și Mulhacén și Veleta. DisCamino mi-a oferit un scop, încredere și un nou mod de a trăi. Voi purta mereu acest dar cu mine.
Buen camino!
Aljoša Škaper
În primul rând, trebuie să recunosc că niciodată nu am fost scout, drumeț sau pasionat de munți. Totuși, mi-am folosit accidentul pentru o nouă ocupație și am început să mă informez despre locuri și servicii accesibile în Slovenia. După câteva experiențe neplăcute de călătorie, am lansat o aplicație mobilă numită Ljubljana by Wheelchair, care adună toate informațiile de care ar avea nevoie o persoană cu mobilitate redusă care vizitează capitala noastră.
În timp ce derulam aceste și alte proiecte de accesibilitate, inclusiv prin Erasmus+, am întâlnit persoane care, după o accidentare ce le-a limitat mobilitatea, duceau dorul cel mai mult de natură și munți.
Pentru mine personal a fost fotbalul. Acum, chiar dacă lumea ar fi complet accesibilă pentru toți, tot ar exista multe lucruri pe care unii dintre noi nu le-am putea face sau pe care ar trebui să le facem diferit. Așadar, vă rog să schimbăm cel puțin ceea ce putem și să facem cât mai multe experiențe accesibile tuturor. Permiteți-mi să închei cu experiența mea: odată ce mi-am montat anvelope mai groase pentru scaunul meu cu rotile off-road (ca în fotografie), plus un motor electric pentru scaun, am început cu adevărat să mă bucur mai mult de natură, să merg la „plimbări prin pădure”, drumeții, pe poteci naturale și chiar să urc dealuri mai mici. Haideți să deschidem o cale, pentru că voința je în fiecare dintre noi!
Angélica
Mă numesc Angélica, din La Zarza, un orășel mic din Extremadura. Am fost diagnosticată cu scleroză multiplă la 27 de ani și, curând după aceea, am avut nevoie de un scaun cu rotile. Întotdeauna am visat să parcurg Camino de Santiago, dar tot am amânat — până când viața s-a schimbat și părea să fie dincolo de posibilitățile mele.
Într-o zi, o prietenă mi-a arătat DisCamino pe rețelele sociale și mi-a spus: „Uite, încă poți face Camino.” Am sunat imediat. Javier a răspuns cu bunătate, m-a întrebat despre nevoile mele și mi-a explicat cum ar putea adapta totul.
În 2022, am făcut primul meu Camino — ruta portugheză, cu un scaun Joëlette. A fost uimitor. M-am bucurat de peisaje, de oameni și de sentimentul că aparțin cu adevărat.
Anul următor, ne-am propus ruta franceză. Nu am vrut să folosesc din nou scaunul — părea prea ușor. Așa că m-am provocat să o fac pe o bicicletă tandem. Cu antrenament și sprijinul lor, am reușit! În 2023, am parcurs 750 km în 14 zile cu Javier. Nu puteam merge 50 de metri, dar am pedalat prin nordul Spaniei.
Pe acea bicicletă m-am simțit liberă. Am uitat de scaunul cu rotile. Trecerea liniei de sosire mi-a adus bucurie și tristețe — bucurie pentru călătorie, tristețe pentru despărțirea de echipa care a devenit ca o familie.
Aceasta nu este o finală. Doar începutul mai multor aventuri. Mulțumesc, DisCamino, pentru că faceți totul din inimă.
Merchi Álvarez Fernández.
Sunt pensionar forțat, căutător de bucurie prin alegere. La 26 de ani am fost diagnosticat cu o boală neuromusculară rară și progresivă. Acum, la 37 de ani, folosesc un scaun cu rotile și nu pot mișca nimic sub gât. Totuși, asta nu mă împiedică să trăiesc pe deplin.
Acum patru ani am descoperit DisCamino. Acea întâlnire a schimbat totul. Primul meu Camino a fost în 2023 — de la Burgos la Santiago. A venit în momentul perfect. Am râs, m-am reconectat, m-am simțit susținut și m-am bucurat de fiecare clipă. Al doilea, de la Donostia la Santiago pe ruta nordică, a fost cu totul special. L-am făcut împreună cu fiul meu Mateo, în vârstă de 14 ani.
Fiecare sosire în Piața Obradoiro are un farmec aparte, dar bucuria pe care o simt este mereu aceeași. Când mă gândesc la Camino, zâmbesc. Îmi amintesc râsetele, diversitatea oamenilor, discuțiile profunde, peisajele, animalele curioase, mirosurile, sunetele... Nu voi uita niciodată broaștele cântând sub pod, imediat după ce am primit icoana Fecioarei de la Medalionul Miraculos din Rabé.
Anul acesta o voi face din nou — de data aceasta pe întreaga rută de-a lungul coastei Portugaliei până în Algarve. Desigur, Mateo vine și el.
Dacă ai o dizabilitate și nu ești sigur dacă poți face Camino, îți spun: cu DisCamino este posibil. Ei îți vor fi picioarele și brațele, mereu cu bunătate și energie pozitivă.
Dacă eu, fără să pot mișca niciun mușchi sub gât, am făcut două Caminos și aștept cu nerăbdare al treilea — ce te oprește pe tine?
Finanțat de Uniunea Europeană. Opiniile și punctele de vedere exprimate aparțin exclusiv autorilor și nu reflectă neapărat poziția Uniunii Europene sau a Instituto de la Juventud (INJUVE). Nici Uniunea Europeană, nici INJUVE nu pot fi considerate responsabile pentru acestea.